Ce nu știm astăzi, dar vom trăi cu siguranță mâine

Este vorba de „precariat”. Termenul, obținut prin alăturarea lui „precar” cu „proletariat”, îi definea prin anii ”80, în Franța, pe cei cu slujbe sezoniere, trăitori la marginea sărăciei. În prezent, un economist pe nume Guy Standing, care a scris două cărți pe această temă, crede că precariatul este pe cale să devină o nouă clasă socială, pe care o definește drept periculoasă. Precariatul vine din cei 20 de milioane de japonezi cunoscuți drept „freeter”, cetățeni fără o slujbă cu normă întreagă ajunși în această situație deliberat sau fără voia lor. Sau din cei mai bine de 40% dintre tinerii europeni care nu au o slujbă, dar și din cei 60% din tinerii polonezi care, în categoria sub 25 de ani, lucrează cu contracte de muncă pe perioadă determinată. Sau, de ce nu?, din milioanele de români la marginea sărăciei, fără asigurări medicale sau pensie sigură. Precariatul poate fi și un răzvrătit de genul occupy, cu ocupații obscure în mediul digital, dar mai rar.

Deosebirea dintre proletar și precariat este că primul își căuta securitatea în spațiul aferent locului de muncă – acesta era stabil, oferea siguranță pe termen lung, programul de muncă era fix, exista și un sindicat, poate și un fond de pensii, ba unii, cei mai destoinici, primeau la pensionare chiar și un ceas de aur. Siguranța precariatului este în afara locului de muncă, iar slujba, activitatea sa sunt doar instrumente, nu îl definesc. Precariatul a căpătat în timp caracteristicile unei clase sociale, pentru că a căpătat propriile sale norme: de muncă, nesigure și incomplete, de plată, pentru că primește doar bani și niciun altfel de beneficiu și, trei, relaționează cu statul într-un mod aparte – drepturi civile, culturale, sociale și politice reduse, influențate de venit, dar și de interesul redus. Unii spun că este prima clasă socială din istorie care iese din definiția uzuală a cetățeanului.

Mi s-a părut un soi de potrivire karmică faptul că am citit despre intențiile ștabilor de la Bilderberg în aceeași zi în care am fost martor la un experiment ad-hoc: la evenimentul Meet the CEO de săptămâna trecută cea mai mare parte dintr-un grup interesant de tineri mileniali au răspuns unui chestionar ad-hoc că mizează mai mult pe independența financiară pe care o vor obține și spre care năzuiesc și mai puțin pe rolul statului în asigurarea unei bătrâneți liniștite. Este aici, în opinia mea, un strop de înțelepciune, pentru că într-adevăr, pe regulile actuale, sistemul de pensii de stat se îndreaptă spre un eșec, și pare mai corectă decizia de a-ți lua soarta în propriile mâni. Și poate că grupul acela interesant va reuși în demers. Dar nu cred că este o soluție ce se poate aplica tuturor tinerilor de acum, maturi peste nu prea mult timp.

Să privim un pic și alte cifre: În Europa lucrează în prezent în regim temporar 7 din 10 tineri spanioli (un sfert din forța de muncă), 6 in 10 tineri portughezi (o cincime din forța de muncă), 6 din 10 tineri francezi, iar media europeană este 4 din 10 tineri și o zecime din forța de muncă totală. În România sunt între 80.000 și 300.000 de contracte de muncă pe perioadă de terminată, în funcție de instituția care face numărătoarea. Foarte mulți. Sunt toți membri, fără să știe, ai precariatului. Și acesta este modul în care tinerii vor schimba societatea; nu faptul că sunt permanent conectați la telefon, nu faptul că chatuiesc mai bine decât pot susține o conversație și nu ideea că sunt tehnologizați în mod nativ vor schimba lumea, ci numărul din ce în ce mai redus de căsătorii, permisele auto din ce în ce mai puține, izolarea, respingerea unor norme sociale, lipsa de implicare. Și vor descoperi, cei mai mulți, că nu toți vor putea face o aplicație care va fi cumpărată de Google, că nu toți vor putea face carieră în corporații, că slujbele temporare îi ajută să trăiască momentul, dar nu să își trăiască viața.

Precariatul este format din inși înstrăinați și furioși, și ei sunt explicația pentru ascensiunile de genul Donald Trump; recent scriam în Business Magazin de hipsterii naționaliști din Austria și alte asemenea mișcări din Europa.

Ce o înțelege Bilderberg din toate astea și ce o decide, nu vom ști niciodată. Dar vom trăi sigur.